UndA

E ceva magic in a fi. In a exista. Indiferent ce se intampla cu tine, trec anotimpurile, razi, plangi, te bucuri sau esti trist, toate vin si pleaca dar tu esti mereu acolo, nu pleci nicaieri ! Esti prezent. Existi. E ceva inexplicabil in asta, e cel mai bun exemplu pentru o minune si totusi trece mai tot timpul ca fiind cel mai banal lucru. Tot ceea ce exista se poate schimba si eu totusi voi ramane neatins, e miraculos. Inseamna ca eu nu sunt de fapt toate acestea. Pot fi, ma pot identifica cu ele si atunci sufar, plang sau ma bucur si nu mai simt acea inradacinare a fiintei. Ma ia vantul.

Mai nou chiar incepe sa-mi placa faptul ca am deplin control asupra mea, dar nici un control asupra exteriorului. Orice mi s-ar intampla, eu aleg daca sufar sau nu, dc rad sau nu, cat de mult ma implic, daca merg mai departe sau raman. In felul asta pot simplifica mult lucrurile si pot renunta la tot ceea ce nu tine de mine. Ceea ce tine de exterior las in grija Universului. Stiu ca el va face o treaba extraordinara. Pana la urma el m-a adus unde sunt acum. Ceea ce tine de exterior inseamna si ce voi manca, cu ce ma voi imbraca, cum voi arata, unde ma vor purta pasii. Las universul sa-mi poarte singur pasii si eu ma bucur de o plimbare fara efort. Las picioarele sa loveasca pamantul si eu asist bucuros la asta. Deocamdata majoritatea facem asa: incercam sa controlam tot ceea ce ni se intmapla si pe urma dam vina pe exterior, pe viata pentru cum ne simtitm. Adevarata responsabilitate nu inseamna sa incerci sa controlezi tot ceea ce ti se intmpla,  ea este mai degraba modul in care tu te raportezi la tot. Ma simt atat de bine in procesul asta al vietii incat orice imi aduce viata devine atat de placut si interesant incat chiar daca unele vise de-ale mele pur si simplu nu se indeplinesc, nu ma afecteaza nici cat negru sub unghie pentru ca placerea misterului si fluiditatea imprevizibilului sunt prea frumoase pentru a merita sa fie ciobite cu regrete. Asa ca daca nu se intampla ceea ce cred eu, foarte bine. Important este ca stiu ca voi fi bine, voi fi liber si minunat. Stiu asta pentru ca asta nu depinde de ceea se va intampla in exterior. Asta nu variaza odata cu vremea, cu timpul. Asta e o dimensiune interioara, o calitate a fiintei care nu se shimba. Asa ca se poate intampla orice, le voi lua pe toate zambind. Le voi astepta in usa precum zice Rumi in poezia lui. Imi place unghiul nou din care privesc, imi place vibratia asta de noutate. Imi place ca las usile din fata mea deschise, ca le simt deschise. E ca si cum pot respira prin mai multe locuri. Ma simt atat de bine respirand prin usile deschise ale posibilitatilor.. In loc sa ma stresez de multitudinea de factori si posibilitati, din contra, ma bucura vastitatea existentei, capacitatea ei de a ma surprinde, de a-mi aduce noutate. Inainte nu simteam asa – ma speria complexitatea evenimentelor, ma coplesea. Acum din contra, ma bucur ca fiecare coltisor al Universului, fiecare clipa e cu totul noua si infinita. Ma si mir ca pana acum nu am simtit asa si din contra, m-am panicat de multe ori ca nu stiu ce-o sa se intample. Faptul ca nu stii ce-o sa se intample e mai degraba motiv de sarbatoare decat de teroare. Cine vrea sa traiasca in mormantul de plumb al clipelor stiute dinainte, fardate si aranjate ? Regretul unei neimpliniri e ca si cum ai zice ca preferi aluna ranceda pe care o aveai in fata ta in farfurie de 3 zile, in locul ciresei proaspete care tocmai ti-a cazut din copac.

Un calugar zen afirma: “car apa, pregatesc cina – ce incantare, ce mister !” Tipul asta de gandire nu poate sa apara totusi decat cand individul atinge putin statornicia si comfortul constiintei interioare. Ea este fiinta adevarata care nu se schimba, nu trece odata cu experienta, ramane mereu acolo, sursa de pace si siguranta. Toate se desfasoara in spatiul pe care ea il reprezinta, acel Eu sunt, acea existenta pura. Altfel, fara aceasta siguranta si pace venita din contactul cu sufletul, omul poate cauta siguranta si statornicie in ceea ce e destinat sa fie schimbator si nestatornic. Astfel, in loc sa se bucure de prospetimea clipelor, de noutatea lor, el va incerca sa le faca sa dureze, sa le congeleze, sa le acumuleze, sa le aranjeze, sa le impietreasca, sa le stie dinainte, toate din incercarea de a fi in siguranta, de a nu-i mai fi frica. Insa intotdeauna clipele vor aluneca printre degete. Nu poti face o coroana din roua diminetii. Clipele se vor schimba, vor erupe in noutate, se vor transforma si-l vor lasa pe omul deconectat de suflet in frica si frustrare. Un univers in care impermanenta clipei nu exista, este un univers mort, in care toate sunt pietre.

Daca omul isi ia pacea si siguranta, implinirea si fericirea din ceea ce nu se schimba si anume – Existenta lui – din acel sentiment de Eu Sunt – care este chiar sufletul, nu le va mai pierde niciodata si in acelasi timp se va putea bucura de impermanenta lumii

desi nu sunt un impatimit al religiei in general, exista un fragment dintr-o predica a lui Isus care se potriveste foarte bine aici: “Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca. Oare nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea?”; “Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste.”; “Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia.”; “Deci, nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele.”;”Nu va îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale.”

si in incheiere poezia lui Lucian Blaga, pe care de-abia acum incep s-o inteleg si mi-e mai draga ca oricand:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Namaste